Regulamentul privind Siguranța Generală a Produselor 2024: Noi Standarde pentru Produse Mai Sigure

Regulamentul privind Siguranța Generală a Produselor (GPSR),[1] care înlocuiește dispozițiile legale anterioare referitoare la produsele nealimentare,[2] a fost adoptat de Parlamentul European în martie 2023 și a intrat oficial în vigoare la 12 iunie 2023. Totuși, companiile beneficiază de o perioadă de tranziție pentru a se adapta la noile reguli. Astfel, prevederile GPSR vor începe să se aplice începând cu 13 decembrie 2024. Aceasta înseamnă că producătorii și distribuitorii de bunuri mai au încă timp să adapteze noile reguli în operațiunile lor. Cu toate acestea, timpul se va scurge rapid. Mai jos am încercat să rezumăm ce trebuie știut pe acest subiect, pe scurt.

Scopul GPSR este de a asigura sănătatea și siguranța consumatorilor și funcționarea pieței interne în ceea ce privește produsele destinate consumatorilor,[3] în contextul noilor provocări aduse siguranței produselor de digitalizarea economiilor din cadrul UE.[4]

Pe scurt, GPSR:

• lărgește domeniul de aplicare al legislației privind siguranța produselor pentru a include noi tipuri de produse sau tehnologii emergente;

• îmbunătățește supravegherea pieței, impunând măsuri mai stricte pentru conformitate și monitorizarea riscurilor;

• se concentrează pe vânzările online și siguranța bunurilor digitale.

  
  

Schimbările viitoare vor avea un impact direct asupra companiilor și consumatorilor. Pentru companii, noile prevederi înseamnă mai multe obligații și cerințe mai stricte, în timp ce pentru consumatori, acestea (ar trebui să) aducă o mai mare siguranță și încredere în siguranța produselor.

Aspectele cheie care trebuie luate în considerare de companii sunt incluse în tabelul de mai jos.

Considerații cheie pentru companii - GPSR

Concluzie

Atunci când Regulamentul General privind Siguranța Produselor 2024 va produce efecte, atât companiile, cât și consumatorii vor beneficia de protecții îmbunătățite și standarde de siguranță mai stricte, contribuind la crearea unui mediu de piață mai sigur.

Dacă ai o afacere și te întrebi ce înseamnă GPSR pentru tine în practică, nu ezita să ne contactezi. Suntem bucuroși să te ajutăm!

[1] Regulamentul (UE) 2023/988 al Parlamentului European și al Consiliului din 10 mai 2023 privind siguranța generală a produselor, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1025/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și a Directivei (UE) 2020/1828 a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 87/357/CEE a Consiliului

[2] Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor și Directiva Consiliului din 25 iunie 1987 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la produsele care, nefiind ceea ce par a fi, pot pune în pericol sănătatea sau siguranța consumatorilor.

[3] GPSR, Preambul Para. (4).

[4] Așa cum este menționat în nota explicativă disponibilă pe site-ul Comisiei Europene https://commission.europa.eu/business-economy-euro/doing-business-eu/eu-product-safety-and-labelling/product-safety/general-product-safety-regulation_en (accesat ultima dată la data de 4 octombrie 2024).

Daune Directe vs. Indirecte: Când este Prejudiciul Recuperabil Conform Legii Române?

În practica noastră, întâlnim frecvent întrebarea dacă clienții ar trebui să accepte răspunderea pentru daune indirecte și eventuale. Iată o scurtă explicație a motivului pentru care daunele indirecte nu pot fi cerute conform legislației române.

Concept

Daunele interese (sau „despăgubirile”) se referă la compensația pe care cineva se așteaptă să o primească sau pe care o poate primi în urma unei situații în care a suferit o pierdere din cauza unui comportament ilicit, intenționat sau neintenționat, al altei persoane. Înțelegerea conceptului de daune în legislația românească este crucială deoarece are impact și se aplică în toate interacțiunile din mediul de afaceri. De la un simplu acord de confidențialitate care acoperă daunele pentru încălcarea obligațiilor de confidențialitate până la despăgubirile într-o tranzacție de tip M&A (fuziuni și achiziții), conceptul rămâne constant. De asemenea, este de remarcat faptul că acest concept are aplicabilitate atât pe tărâm contractual, cât și pe tărâm delictual, contractul oferind o anumită flexibilitate a părților în ceea ce privește cuantificarea daunelor, condițiile care trebuie îndeplinite pentru despăgubire etc.

Tipuri de daune în România

Codul Civil român permite solicitarea de daune materiale și daune morale. Ambele tipuri trebuie să îndeplinească condițiile pentru a fi acordate, așa cum sunt detaliate mai jos.

Daunele materiale reprezintă reparația în bani pe care persoana care a provocat dauna trebuie să o plătească părții prejudiciate. De exemplu, o parte care încalcă o obligație contractuală poate fi obligată să plătească daune interese pentru a acoperi pierderea efectivă suferită de cealaltă parte sau pierderea de oportunitate suferită de cealaltă parte. Daunele morale sunt reparații în bani sau în alt mod pentru daunele aduse reputației, imaginii etc. ale celeilalte părți. Daunele morale sunt de obicei mai greu de cuantificat și mai greu de probat.

Condiții pentru acordarea daunelor interese în dreptul român

Regula în dreptul român este că, pentru ca o cerere în despăgubire să fie admisibilă, (i) prejudiciul trebuie să fie existent (nu eventual); (ii) prejudiciul trebuie să fie consecința unei acțiuni sau inacțiuni ilicite; și (iii) persoana care a provocat prejudiciul trebuie să fie în culpă (intenție sau neglijență).

Prejudiciul – care acoperă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens) de partea care solicită despăgubiri, cât și beneficiul de care a fost lipsită (lucrum cessans) – trebuie să fie (i) o consecință directă a acțiunii sau inacțiunii ilicite – legislația română nu permite despăgubirea pentru pierderi indirecte; și (ii) cert – aceasta înseamnă că prejudiciul s-a materializat deja (a avut deja loc) sau este sigur că se va materializa în viitor.

Prejudiciile indirecte și incerte nu sunt reparabile potrivit dreptului român, deoarece acestea nu îndeplinesc condițiile legale prevăzute de Codul Civil.

Concluzie

Înțelegerea conceptului de daune interese în dreptul românesc este esențială pentru oricine este implicat în afaceri sau în chestiuni juridice în România. Fie că este vorba de daune materiale sau morale, este foarte important să se îndeplinească condițiile legale pentru ca o cerere să fie admisibilă, respectiv că pierderea este directă, certă și cauzată de un comportament ilicit. Deși flexibilitatea pe tărâm contractual permite un anumit grad de negociere, legislația română rămâne strictă în ceea ce privește excluderea pierderilor indirecte și incerte. Prin înțelegerea acestor principii, părțile pot naviga mai bine responsabilitatea și își pot proteja interesele în materie contractuală și delictuală.

Utilizarea imaginilor captate de sistemul de supraveghere video în cadrul cercetării disciplinare a salariaților

Cel de-al patrulea articol din seria dedicată aspectelor practice ale dreptului muncii și protecției datelor explorează o întrebare frecventă adresată de angajatori: putem folosi imaginile video surprinse de sistemul de supraveghere video într-o procedură de cercetare disciplinară a salariaților și, ulterior, în fața instanțelor de judecată?

Să împărțim subiectul în două părți ușor de înțeles:

a) Examinarea normelor juridice procedurale.

b) Înțelegerea prevederilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal.

Din punct de vedere procedural

Prevederile Codului Muncii ce reglementează conflictele de muncă nu interzic utilizarea înregistrărilor video în cadrul cercetării disciplinare și nici, ulterior, în situația unui litigiu. Acestea conțin, mai degrabă, trimiteri cu caracter general la noțiunea de “probe”, fără a indica în mod necesar natura unor probe admisibile în cadrul litigiilor de muncă.

Însă, art. 275 din Codul Muncii[1], parte din capitolul ce reglementează anumite reguli speciale de procedură pentru soluționarea conflictelor de muncă stabilește expres faptul că normele Codului Muncii se completează cu dispozițiile legale instituite de Codul de procedura civilă.

Codul de procedură civilă permite utilizarea, în cazul conflictelor civile (cum sunt și cele de muncă), a mai multor mijloace de probă, printre acestea regăsindu-se și mijloacele materiale de probă ce pot consta în: fotografii, filme, discuri, benzile de înregistrare a sunetului, alte mijloace tehnice, cu condiția ca acestea să nu fi fost obținute cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri.

Așadar, de vreme ce legislația specială din domeniul raporturilor de muncă nu interzice, iar potrivit Codului de procedură civilă, înregistrările video reprezintă mijloace materiale de probă, putem concluziona că, din punct de vedere procedural, nu există niciun impediment în a utiliza înregistrările video drept probe în cursul unei cercetări disciplinare și/sau litigiu de muncă pentru a dovedi săvârșirea unei abateri disciplinare.[2]

Cu toate acestea însă, inexistența unei interdicții procedurale de a utiliza înregistrările video drept mijloace de probă nu reprezintă o condiție suficientă pentru utilizarea lor efectivă.

De aceea, este foarte important de identificat legalitatea captării imaginilor ce urmează a fi utilizate drept mijloc de probă într-o procedură disciplinară sau într-un litigiu de muncă, prin raportare la scopul avut în vedere la momentul colectării acestora și legitimitatea acestui scop.

Din punctul de vedere al prelucrării datelor cu caracter personal

Condiția legitimității utilizării înregistrărilor video realizate prin sistemele de supraveghere aflate în locațiile angajatorilor pentru a dovedi abaterile disciplinare trebuie privită în strânsă legătură cu scopul primordial al realizării acelei înregistrări.

Supravegherea video poate servi mai multor scopuri legitime, cum ar fi, spre exemplu, asigurarea protejării proprietății și a altor bunuri, asigurarea protejării vieții și a integrității fizice a persoanelor.[3]

Prin urmare, dacă monitorizarea video a avut loc în scopul protejării bunurilor, persoanelor, spațiilor și fapta unui salariat are o strânsă legătură cu încălcarea normelor interne ce interzic sustragerea de bunuri, distrugerea de bunuri sau actele de violență, atunci putem aprecia că utilizarea acelor înregistrări care au avut ca scop exact monitorizarea unor astfel de fapte, ar putea fi folosite drept mijloace de probă pentru dovedirea unei abateri disciplinare constând în: agresarea fizică a unui coleg, sustragerea unui bun din patrimoniul angajatorului și părăsirea locului de muncă în posesia acelui bun.

Dimpotrivă, utilizarea acelorași înregistrări pentru a dovedi abateri disciplinare care nu se află în strânsă legătură cu scopul monitorizării și care nu răspund nivelului de așteptare rezonabilă din partea salariaților (ex: pentru a dovedi întârzierea unui salariat la programul de lucru, performanța în muncă a unui salariat) poate fi considerată[4] o măsură disproporționată în raport cu drepturile și libertățile salariaților de vreme ce acele abateri pot fi dovedite prin utilizarea unor mijloace mai puțin intruzive, precum utilizarea informațiilor captate de sistemele de pontaj prin cartelă, realizarea evaluării performanțelor salariaților potrivit prevederilor Regulamentului Intern.

Atenție! 

În circumstanțe diferite, aceeași faptă se poate încadra în scopul urmărit de angajator 

Ex. 1:

§  Scopul monitorizării video: asigurarea securității în muncă a lucrătorilor.

§  Fapta cercetată disciplinar: fumatul în apropierea unor echipamente inflamabile.

sau poate excede acestuia

Ex. 2:

§  Scopul monitorizării video: asigurarea securității în muncă a lucrătorilor.

§  Fapta cercetată disciplinar: luarea unor pauze prea dese pentru fumat.

În situația utilizării imaginilor în cadrul cercetării disciplinare, obținerea unui punct de vedere al salariatului asupra acelor imagini este absolut necesară, prin raportare la prevederile art. 22 din GDPR care prevăd dreptul persoanei vizate de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată care produce efecte juridice care o privesc sau o afectează într-o măsură semnificativă.

De asemenea, identificarea și utilizarea, dacă este posibil, a unor mijloace de probă suplimentare este întotdeauna recomandabilă.

Concluzionând, pentru preîntâmpinarea unor probleme legate de caracterul legitim al unor astfel de înregistrări ce ar putea fi utilizate în cadrul unei proceduri de cercetare disciplinară, din perspectiva legislației privind protecția datelor cu caracter personal, este de preferat evaluarea atentă a fiecărei situații de fapt întrucât, după cum am arătat mai sus, aceeași faptă se poate circumscrie sau nu, în funcție de împrejurări, interesului legitim urmărit de angajator prin monitorizarea video.

[1] Art. 275: “Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedură civilă”.

[2] Art. 341 alin. 2 din C.pr.civ: “Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”

[3] Ghidul 3/2019 privind prelucrarea datelor cu caracter personal prin mijloace video emis de EDPB.

[4] Opinia nr. 4/2004 a fostului Grup de lucru art. 29: imaginile colectate exclusiv pentru a proteja proprietatea și/sau a detecta, a preveni si a controla abateri grave sa nu fie folosite pentru a acuza un angajat pentru abateri disciplinare minore.